sushy23

Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindcă ea aflase cine sunt -
Poetul poreclit "Fluieră-vânt" -
Şi fiindcă mă ruga stăruitor
Să-i fiu şi eu, din când în când, cumpărător,
Sinceritatea ei m-a-nduioşat
Şi-n cadrul preţului fixat -
Un preţ absurd,
Ridicul
Şi meschin,
Cu care-aş fi băut un kilogram de vin -
M-am îmbătat de gura ei
Şi-am adormit
Pe laurii idilelor lui Teocrit…

Dar vai!…
Necunoscuta se vindea
Nu numai mie, dar şi altora!…
Şi-azi un ciocoi,
Iar mâine un calic
O cumpărau la fel – mai pe nimic -
Căci ea – flămândă veşnic – se grăbea
Să-şi vândă gura dulce ca la tarapana!…

Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun
Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun -
Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,
Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu preţul meu…
Şi-atunci -
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Şi s-o ascund sub pat -
Deşi-o iubeam, am renunţat la ea
Şi n-am mai vrut să ştiu cine era!…

Dar într-o zi cu ploaie şi cu vânt,
Necunoscuta care se vindea,
S-a dat la fund
Şi-a dispărut…
Şi nimeni n-a mai întrebat de ea
De când intrase, parcă, în pământ,
Cu numele-i mereu necunoscut…

Şi totuşi, Eu
Am întâlnit-o iar,
Dar nu ca altădată, pe trotuar,
La cafenea,
Sau în tramvai…
Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,
Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,
În care sta de veghe cuminte,
Şi-aştepta
O zi să-mi mai aduc aminte şi de ea!…

Dar ce păcat
Că regăsirea ei m-a-ndurerat…
Şi-n loc s-o mai sărut -
Cum aş fi vrut -
Am început să plâng cu-adevărat!…

Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea -
Era doar vechea ei forografie,
Pe care mi-o dăduse numai mie!…

Şi-acum,
Cred c-aţi ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea…
Era chiar tinereţea mea!…

Celei mai aproape

De ce-ţi sunt ochii verzi -
Coloarea wagnerianelor motive -
Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare?
De ce-ţi sunt buzele pătate de violete trecătoare?
Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare
Din Babilon,
Şi din Ninive?

De ce, când plângi,
În plânsu-ţi moare o-ntreagă lume de petale
De trandafiri,
De chiparoase,
De nuferi albi
Şi crizanteme?…
De ce, când plângi,
Cu tine plânge tristeţea blondelor opale,
Iar torţele aprinse-n umbra castelelor medievale
Se sting suflate ca de groaza demoniacelor blesteme?…
De ce, când cânţi,
Cu tine cântă un infinit de armonii
Ce năvălesc tumultoase
Din golul zărilor,
Din astre,
Din zborul păsărilor albe,
Din fundul mărilor albastre,
Din lumea morţilor,
Din lumea părerilor de rău târzii?

Şi când stai ochi în ochi cu-amanţii – poeţi

Ce-ţi cântă ochii,
Părul
Şi buzele -
Când te-nfioară cuvintele ce n-au fost spuse,
Când in penumbra violetă a trioletelor apuse
Pui într-o cumpănă Minciuna
Şi-ntr-altă cumpănă-Adevărul,
De ce te pleci spre cel mai tânăr dintre poeţi,
Şi-i strângi cu sete
În palme capul,
Ca-ntr-o gheară de vultur însetat de sânge,
Şi dinţii tăi
De ce-i pictează, în rozu-obrajilor, motive
Asiriene,
Din poemul trăit de sfintele poete
În noaptea-altarelor păgâne
Din Babilon
Şi din Ninive?…

Trei lacrimi reci de călătoare

Şi-ai să mă uiţi -
Că prea departe
Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit -
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare ;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu -
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine -
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!